(long after due date)
3 October 2009
Neuronii mei fac overtime pentru ca eu să cred că tot ce se întâmplă în lumea asta poate fi lămurit, sub o formă sau alta. Într-un anumit context, într-o anumită lumină, totul are sens, nu există inconsecvenţe, bule de vid sau „adevărul e dincolo de noi”.
[Tocmai mi-am dat seama că am concentrat în 3 rânduri interfaţa dintre mine şi realitate, principiul fundamental după care mi se învârt rotiţele (şi care-mi pune beţe-n ele în fiecare zi – e foarte obositor să încerci să înţelegi Totul). Şi nu voiam decât să fac o amărâtă de introducere pentru ceva care altfel ar fi sunat (şi mai) patetic.]
Deci, spuneam. Eu sunt obişnuită să ajung să cred că înţeleg tot ce mi se întâmplă. Că, dacă am destule date, pot să-mi explic orice. Cu toate astea, uneori am impresia că cineva scutură the very fabric of the universe ca pe un covor plin de praf.
Spre exemplu, avem 3 premise:
1. Ţi-e foarte clar că nu va mai fi ca înainte, că nu ai ce să faci ca să te întorci acolo, pentru că nimeni nu face surf pe spacetime. Dpdv raţional ai procesat situaţia, cause all the cool people skip denial nowadays.
2. Ţi se spune că o să fie bine. Pare verosimil, n-are cum să nu fie bine în final, dar doar în teorie, pentru că practic…
3. Nu poţi concepe că mai poate fi bine fără.
Le pui pe toate într-un castron mare şi-amesteci, şi-amesteci, şi-amesteci, până-ţi dai seama că n-are cum să se omogenizeze.
Şi stai cuminte în paradox şi te întrebi pe unde să ieşi.
Leave a Reply